De câte ori vorbim despre fast-food, ne gândim automat la America secolului XX: la ferestre de drive-in, la burgeri gătiți pe viteză, la porții mari și la ideea de masă consumată rapid, între două activități.
Cu toate acestea, puțini știu că, mult înainte ca Occidentul să transforme mâncarea rapidă într-o industrie, românii aveau deja propriul lor sistem eficient de mese „în fugă”, practicat în mod constant în marile orașe ale secolelor trecute. Iar acest fast-food istoric, cunoscut în limbajul vremii drept „la botul calului”, nu avea nimic de-a face cu imaginea ultra-procesată de astăzi: era strict despre arome, despre improvizație culinară și despre adaptarea la ritmul străzii.
De la Mesopotamia la Bucureștiul fanariot
Mâncarea stradală nu este o invenție contemporană, ci un fenomen cu mii de ani de istorie, născut odată cu primele orașe ale lumii antice. Roma a rafinat conceptul, Bizanțul l-a menținut, iar Istanbulul l-a transformat într-un spectacol culinar.
În Principatele Române însă, abia odată cu orientalizarea societății din perioada fanariotă mâncarea servită pe stradă începe să capete formă, identitate și tradiție proprie.
Apariția bragagiilor, covrigarilor, plăcintarilor și vânzătorilor de pilaf sau sarmale a schimbat complet peisajul urban. Bucureștiul devenea treptat un oraș în care, oriunde te aflai, aveai acces la ceva cald, gustos și la preț potrivit. Nu era doar mâncare, era infrastructură socială. Iar în lipsa restaurantelor moderne, aceste mici „birturi ambulante” funcționau ca principale spații de alimentație publică.
Primul „take-away” românesc s-a născut dintr-o epidemie
Un episod puțin cunoscut, dar remarcabil pentru istoria gastronomiei autohtone, este legat de ciuma lui Caragea (1813–1814). Pentru a limita răspândirea bolii, domnitorul a emis un ordin care interzicea consumul ciorbei în interiorul locațiilor.
Clienții puteau cumpăra în continuare preparatul, însă erau obligați să îl ia la pachet, o regulă care seamănă izbitor cu măsurile aplicate în timpul pandemiei recente.
Prin urmare, practicile de tip „take-away” nu sunt deloc noi în spațiul românesc. Ele existau deja acum două secole, aplicate cu surprinzătoare eficiență.
Belle Époque-ul românesc: explozia mâncării stradale
Secolul al XIX-lea și perioada interbelică reprezintă perioada de maximă înflorire a gastronomiei urbane românești.
În acea epocă, Bucureștiul, Iașiul, Craiova și Ploieștiul erau orașe animate de o diversitate culinară spectaculoasă, rezultat al influențelor românești, turcești, bulgărești, grecești, rusești, ungurești și chiar franțuzești.
Străzile erau populate de grataragii, renumiți pentru carnea rumenită la perfecție, de plăcintari care lucrau la foc continuu sau de vânzători de bragă și limonadă.
Mititeii lui Iordache din Covaci deveniseră fenomen național, iar povestea lor era atât de importantă pentru viața capitalei, încât moartea grătaragiului a fost tratată de ziare ca o pierdere culturală, nu doar gastronomică.
În aceeași perioadă, mâncarea stradală diversificată ajungea să cuprindă preparate pe care astăzi nu le-am asocia cu ideea de fast-food:
melci fierți cu mujdei, scoici fripte pe cărbuni, raci, limbi de vită cu sos de castraveți murați, șuberecuri și tot felul de plăcinte cu brânză, carne sau ierburi aromatice.
Era o lume culinară în care simplitatea întâlnea ingeniozitatea, iar rapiditatea nu excludea calitatea.
O problemă veche: copiii și tentația gustărilor rapide
Contrar percepției moderne, îngrijorarea legată de consumul excesiv de fast-food nu este deloc nouă.
La începutul secolului XX, Ministerul Instrucțiunii Publice avertiza directorii de școli că elevii cumpără prea des „covrigi, zaharicale și fructe” de la vânzătorii ambulanți, considerând că aceste obiceiuri perturbă disciplina și afectează sănătatea tinerilor.
Așadar, disputa dintre mâncarea „pe fugă” și alimentația responsabilă nu este o invenție a epocii moderne. Ea însoțește orașele românești de peste un secol.
De ce contează această istorie?
Pentru că ne arată un adevăr simplu: românii au avut dintotdeauna o relație specială cu mâncarea rapidă, dar această relație a fost întotdeauna construită în jurul gustului și al ingredientelor reale.
Fast-food-ul românesc autentic nu era despre grabă, ci despre accesibilitate.
Nu despre procesare, ci despre priceperea celor care găteau pe stradă.
Această moștenire explică, poate, și de ce preparatele tradiționale, gătite ca „la începuturi”, continuă să atragă. Oamenii caută gustul cinstit, aromele simple, mâncarea care seamănă mai mult cu poveștile bunicilor decât cu vitrina unui mall.